Duminica Mare este o sărbătoare închinată vegetației pământului, naturii dătătoare de viață de care românii se simt legați cu toată ființa. Pentru biserica creștină Duminica Mare înseamnă Pogorîrea Sfântului Duh, eveniment care a avut loc la cincizeci de zile după Paști.

     Un semn distinctiv al Duminicii Mari este împodobirea cu rămurele verzi de salcie, nuc, tei, frasin a stîlpilor de la porți, ușilor și ferestrelor casei și nu în ultimul rînd a icoanelor. De asemenea se mai păstrează tradiția ca în această zi copiii să fie trimiși să adune flori de cimbrișor, care sunt aşternute în toată casa. Unele crenguțe sînt duse la biserică și sfințite, după care se păstrează cu mare grijă la icoane, de unde sunt luate și aruncate în curte mai ales cînd plouă cu piatră.

    Prin urmare, împodobirea gospodăriilor cu verdeață (frunzari) simbolizează atât fertilitatea plantelor, cât și protejează vatra satului și a fiecărei gospodării în parte. Remarcăm că obiceiul împodobirii locuințelor cu frunzari se practică atât în mediul rural, cât și în cel urban.

    Una din caracteristicile de bază a acestei duminici este pomenirea morților la biserică. În multe localități în această zi se duce la cimitir cu pomeni pentru pomenirea morților, la fel ca în ziua de Blajini. Drept pomană „de sufletul răposatului” se oferă vase tradiționale de lut și de lemn: cofe, oale, ulcele, străchini în care se toarnă lapte cu tăiței, căni și ulcioare cu apă sau vin. De toarta vaselor dăruite se prind frunze de nuc, crenguțe de trandafir și busuioc. Pomenile se împart rudelor, vecinilor, în special copiilor.

    Din amintirile bătrînilor, se știe că pe vremuri buruienile de la Duminica Mare se duceau la râu și se stropeau cu apă, după care se dădeau la vite pentru a le feri de boli. Până în prezent a ajuns obiceiul ca la o săptămînă după Duminica Mare, seara după ce asfințește soarele, gospodarii scot și adună la un loc toți frunzarii, ramurile de nuc și iarbă din case pe care le duc la râu. Udarea frunzarilor este însoțită de urări de tipul „Să ploaie, Să se facă pâinea, Să fim sănătoși, Și la anul de ziua aceasta!” Se crede că se dau frunzarii pe apă pentru „că ies Rusaliile”, „să se ducă fetele”, adică Rusaliile.

    În mitologia populară Rusaliile sunt niște ființe supranaturale, ce iau mințile oamenilor. Ele umblă pe pământ, prin pădure cântând, dar nu le vede nimeni. În această zi sunt contraindicate lucrările în gospodărie. Până la Rusalii se culeg și ierburile de leac. De Rusalii se prinde la brâu pelin și, întâlnindu-se, feciorii și fetele se bat cu pelin contra farmecelor Rusaliilor. În această zi femeile și fetele se udă cu apă să fie sănătoase și drăgăstoase. În această zi nu este bine să dormi „să nu te ia rusaliile”, dar crenguțele de tei sfințite în această zi sunt bune „contra surzeniei”.

    De Rusalii, în unele sate, așa cum făceau strămoșii noștri se obișnuiește curățatul fântânilor și izvoarelor. Acest obicei se consemna, după Sfânta Treime, la înflorirea trandafirilor (Rosa) și se numea Rosalia. De aici și provine tradiția curățirii fântânilor și a izvoarelor: ca o chemare la reînnoire, la puritate odată cu Coborârea Duhului Sfînt. Cu acest prilej gospodinele pregătesc bucate speciale: sarmale în frunze de podbal și hrean, plăcinte cu verdeață, învârtite cu brânză și cartofi, etc.

    Duminica Mare și Rusaliile sărbători destinate cultului pomenirii morților, elogiului apei și vegetației. Apa și în special curățarea fântânilor conțin în sine elemente sacre.

  Credem de bună seamă, că tradițiile și ritualurile dedicate acestora vor dăinui în timp, iar prin respectarea lor ne vom păstra specificul și identitatea noastră națională.