 Ştefan cel Mare a fost din belşug înzestrat cu toate calităţile pentru plăsmuirea unor asemenea zări împărăteşti de largă respiraţie istorică. Nici o altă epocă sau moment din trecutul nostru nu ne dăruieşte un aşa de intens prilej de a simţi aroma măreţiei, până la care ar fi putut creşte istoria Ţării Moldlvei. Ştefan al III-lea, numit şi Ştefan cel Mare s-a născut în 1433 la Borzeşti şi a decedat în iulie 1504 la Suceava. Este fiul lui Bogdan al II-lea şi a domnit în Moldova între anii 1457 şi 1504. După asasinarea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste şi ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, îl înfrânge pe Petru Aron în "tina de la Doljeşti". În aprilie 1457 merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Dreptăţii, lângă cetatea de scaun, îi întrabă pe toţi cei prezenţi, dacă vor să le devină domn. Întreaga adunare, în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveţi, ostaşi şi "toată ţara" l-au proclamat pe Ştefan domn al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor lui. Calităţile umane, de strateg şi de diplomat, efortul depus constant pentru apărarea integrităţii ţării şi dezvoltarea culturii au determinat iluştrii contemporani să-l transforme întru-n erou legendar. În vremea lui Ştefan cel Mare Moldova se întindea peste toate ţinuturile de Carpaţii răsăriteni până la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi la oaste în schimbul unor privilegii. Un rol important l-au avut şi boierii care aduceau oşteni de pe moşiile lor, şi târgoveţii, care se adunau repede în cete mari în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era astfel o "oaste de ţară", la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenarii). Ţara era apărată de cetăţile Soroca, Tighina, Cetatea Albă, cetăţile Hotinului şi Sucevei, cetăţile Neamţului şi Romanului. Ţara era stabilă politic şi îmbelşugată. Incursiunile rare ale pretendenţilor la domnie, opoziţia slabă a boierilor şi buna securitate a drumurilor îmbia negustorii italieni, polonezi sau armeni, să treacă de la Marea Neagră spre Lvov prin Moldova aducând mirodenii, covoare, blănuri, metale, pietri preţioase, postavuri şi arme. Asfel vămile aduceau mulţi bani în visteria domnească. Asta explică capacitatea materială a lui Ştefan de a lupta ân permanenţă şi de a construi fără încetare. El trebuia să se bizuie numai pe puterea Moldovei, pe sprijinul vecinilor, polonezi sau unguri, dornici de a avea sub suzeranitatea lor Moldova, nu putea miza. Pericolul mare îl reprezenta însă Imperiul Otoman, care după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih, înainta în inima Europei. Înţelegător faţă de alianţele politice şi militare a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În numele creştinităţii a luptat cu arma în mână, alături de oştire până în ceasul din urmă. În vreeme de pace această luptă căpăta un caracter simbolic care amintea tuturor despre misiunea încredinţată de Cel de Sus, slăvit prin rugăciunile şi clopotele bisericilor "semănate" peste tot în Moldova. Anii domniei sale au fost o perioadă propice oentru dezvoltarea artelor. Specialiştii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie sau sculptate în lemn nu fac economie de laude şi elogii. De menţionat că, o bună parte din acest tezaur a fost furat sau distrus în urma războaielor din secolele XVI-XIX. La împlinirea a cinci veacuri de când "acest vestit domn" a plecat spre veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoşie cât de puţine lucruri cunoaştem despre viaţa sa, despre tot ce a făcut pentru ţară, despre relaţiile cu vecinii. Cum gândea, ce simţea, cum trăia - capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Uneori, câte un istoric mai îndrăzneţ încearcă să spulbere întunericul din cele mai neaşteptate colţuri renasc adevăruri ce zdruncină confortabila credinţă în falsele imagini consacrate. Lectura şi analiza mărturiilor din acea vreme descoperă o nouă imagine a lui Ştefan cel Mare surprinzătoare pentru unii, dar veridică.
|
